Leacurile băbești, descântecele, frica de doctor și soluțiile simple la probleme complicate. Cum se tratau românii odinioară VIDEO
Într-o conferință din 1890, istoricul Gheorghe Ionescu-Gion remarca teama profundă a românilor față de medici, o teamă ce părea să persiste de-a lungul secolelor.
El a evidențiat ideea că românii se temeau de intervențiile chirurgicale ale medicilor, care nu erau preocupați de alinarea durerilor.
Vezi și: Orașul din România care se scufundă în istorie. Misterul hrubelor de sub Galați
Frica românilor de medici are rădăcini bine înfipte în ADN-ul colectiv
Profesia medicală nu se bucura de prea mult respect în ochii românilor, care considerau că este neadecvat să fie bolnavi. Deși exista încredere în plantele medicinale și vrăjitorie, conducătorii Țării Române recunoșteau superioritatea medicinei științifice.
Un exemplu notabil a fost Ștefan cel Mare, care, după un asediu, a suferit o rană gravă la picior în 1462. Inițial, a încercat să-și vindece rana cu ajutorul unei icoane, însă, văzând că situația se înrăutățește, a cerut ajutorul medicilor venețieni.
În 1475, a solicitat Senatului Venețian să-i trimită un medic, iar, de la 1502, la primit la curtea sa pe un medic numit Matei Muriano.
Din păcate, Muriano a decedat. Mai târziu, Ștefan cel Mare a primit un alt medic trimis de Senatul Venețian. Operația a avut loc la sfârșitul lunii iunie 1504, fiind finalizată cu succes, însă Ștefan cel Mare a decedat câteva zile mai târziu.
Ulterior, Bogdan-Vodă și ceilalți conducători ai Țării Române au continuat să solicite serviciile medicale străine, aducând medici arabi, evrei, greci și italieni în țară.
În ciuda prezentei acestor medici străini și a tratamentelor pe care le ofereau, credința în puterile miraculoase ale pietrelor vindecătoare era încă răspândită în Moldova secolului al XVI-lea.
Dimitrie Cantemir, despre relația românilor cu medicina
În Descrierea Moldovei, spre exemplu, Dimitrie Cantemir detaliază practicile folosite de babele și „doftorii” vremii care, potrivit credințelor, aveau puterea de a vindeca bolile sau chiar de a transmite boli.
Medicina acelor timpuri era adesea înțeleasă ca fiind un instrument politic, iar medicii erau implicați în aspectele politice ale curților domnitorilor, rezolvând uneori anumite situații prin utilizarea otrăvii.
Un exemplu notabil este cazul lui Eraclide Despot, viitorul domn al Moldovei, care, după sosirea sa la curtea lui Lăpușneanu, a fost subiectul unei presupuse amenințări.
Lăpușneanu i-a dat ordin medicului său să-l otrăvească, iar, ulterior, când Despot s-a întors la Suceava, a pus același doctor să-i scurteze viața lui Lăpușneanu, reușind să-și îndeplinească planul.
Un alt exemplu este cel al unui doctor din Lombardia, numit Rosso, care a încercat să devină domn al Munteniei. El a insistat la Constantinopol să fie instalat pe tronul de la București, afirmând că avea legături istorice cu Țara Românească. Sultanul, confruntat cu mai mulți pretendenți la tron, i-a închis pe toți pentru a rezolva situația.
În ceea ce-l privește pe Mihai Viteazul, un raport al ambasadorului venețian din Praga către Senatul Republicii Venețiene din 1587 menționează că starea sa de sănătate era atât de precară încât doctorii se îndoiau de supraviețuirea sa, considerând că moartea lui ar fi o pierdere extrem de gravă.
Pe parcursul secolului al XVII-lea, medicii italieni, evrei și arabi din Țările Române au fost înlocuiți treptat de greci.
Aceștia din urmă, ortodocși cu legături la Constantinopol, au preluat practica medicală și au devenit preferați datorită otrăvii folosite cu prudență, în contrast cu italienii care o foloseau în mod excesiv.
Un exemplu de remediu era acela pentru vindecarea cheliei, care implica folosirea unui pantof de femeie. Această rețetă presupunea arderea unei părți a talpii pantofului, transformarea ei în cenușă, amestecul cu untdelemn și aplicarea pe scalp pentru tratament.